Povestea unei turneu de neuitat. După un start dezastruos, americanii au fost la un pas de a-i sufla Braziliei marele trofeu

2010 avea să fie un an cu totul special pentru Africa de Sud. Urma să organizeze Cupa Mondială la Fotbal. Niciun alt stat de pe continentul african nu mai găzduise un astfel de turneu până atunci. Pentru că fiecare Mondial era precedat de Cupa Confederațiilor, oamenii din țara diamantelor s-au bucurat de fotbal la cel mai înalt nivel și în vara lui 2009. La această întrecere se regăsesc selecționatele care au devenit campioane continentale, dar și deținătoarea titlului mondial.

TREI NAȚIONALE DE TOP: BRAZILIA, ITALIA ȘI SPANIA

Cupa Confederațiilor din 2009 a adunat la start opt reprezentative, dintre care trei de top. Prima era Brazilia, pe care mulți o numesc și acum eterna favorită. A ridicat de cele mai multe ori Cupa Mondială (1958, 1962, 1970, 1994 și 2002) și a participat la toate cele 21 de ediții (un alt record absolut pentru Țara Cafelei). Julio Cesar, Dani Alves, Lucio, Elano, Felipe Melo, Kaka, Robinho, Luis Fabiano și Pato erau doar o parte din greii cu care Brazilia voia să pună mâna pe medaliile de aur.

O altă națională care impunea respect pe atunci era Spania. Casillas, Sergio Ramos, Raul Albiol, Carles Puyol, Xabi Alonso, Xavi, Fabregas, Torres sau David Villa erau cei mai de seamă jucători din lotul lui Vicente del Bosque. Cu un an înainte, ”Furia Roja” cucerea Europa pentru a doua oară, după o finală cu Germania (1-0, gol Fernando Torres). În 2010, ibericii aveau să câștige în premieră Cupa Mondială, în urma unei victorii cu Olanda (1-0, gol Andres Iniesta). Supremația Spaniei a continuat și în 2012, când și-a apărat titlul continental. Toate aceste trofee arată cât de puternică era ”Furia Roja” în perioada 2008-2012.

Tot la Cupa Confederațiile 2009 a participat și campioana mondială en-titre Italia. După Brazilia, “Squadra Azzurra” ocupa locul doi la numărul de trofee supreme (1934, 1938, 1982 și 2006). Recordul italienilor  va fi egalat în 2014 de Germania.  Nici din lotul convocat de Marcello Lippi (antrenorul cu care Italia ieșea campioana lumii pentru a patra oară) nu lipseau jucătorii legendari. Dintre aceștia îi amintim pe Gianluigi Buffon, Gianluca Zambrotta, Giorgio Chiellini, Gennaro Gattuso, Daniele De Rossi, Andrea Pirlo, Mauro Camoranesi, Vincenzo Iaquinta, Alberto Gilardino, Giuseppe Rossi, Ricardo Montolivo sau Luca Toni.

DE LA O MARE DEZAMĂGIRE AU DEVENIT REVELAȚIA TURNEULUI

Tabloul echipelor participante a fost completat de Africa de Sud (care s-a calificat automat prin statutul de țară gazdă), Irag (campioana Asiei), Noua Zeelandă (campioana confederației Oceania), Egipt (campioana Africii) și Statele Unite ale Americii (campioana Americii de Nord). Ultima dintre ele va deveni revelația turneului.

În lotul lui Bob Bradley nu se regăseau jucători la fel de celebri precum cei din ”11”-le Italiei, Braziliei sau Spaniei. Cu toate acestea, Tim Howard, Oguchi Onyewu, Michael Bradley (fiul selecționerului de atunci), Clint Dempsey, Landon Donovan sau Jozy Altidore le vor rezerva multe surprize acestor granzi ai fotbalului mondial.

Pe 15 iunie 2009, în fața a peste 30.000 de spectatori, yankeii dechideau scorul în partida cu deținătoarea Cupei Mondiale Italia. Golul a venit din gheata lui Landon Donovan, unul dintre cei mai mari atacanți din istoria Americii, de la punctul cu var. Squadra Azzurra și-a amintit după pauză că este campioana lumii și a egalat prin Giuseppe Rossi, în urma unui șut spectaculos de la distanță. O execuție similară a reușit și legenda lui AS Roma, Daniele De Rossi. Dar italienii nu s-au mulțumit cu atât și au mai înscris o dată prin Giuseppe Rossi, care a fost servit excelent de Andrea Pirlo.

Trei zile mai târziu, americanii era îngenuncheați de Brazilia, scor 0-3 (Felipe Melo, Robinho și Maicon). După două eșecuri la rând, elevii lui Bob Bradley se puteau gândi deja la programarea zborului spre casă. Șapte goluri primite și doar unul marcat nu era un bilanț lăudabil.

Și totuși, yankeii nu și-au pierdut speranța. Mai ales că Italia pierduse și ea în a doua etapă, 0-1 cu Egiptul. Cu faraonii urmau să se bată chiar americanii. Ultimul rezultat al selecționatei din Nordul Africii i-a pus pe gânduri pe elevii lui Bradley. O victorie în fața campioanei mondiale nu era un rezultat întâmplător. Mai ales că egiptenii le-au făcut viața grea și brazilienilor, 3-4 în meciul de debut.

SUA avea acum nevoie de o victorie la cel puțin trei goluri diferență, dar nici să nu primească vreunul. Americanii depindeau și de rezultatul din celălalt joc, dintre Italia și Brazilia. O înfrângere la zero a selecționatei lui Marcello Lippi era a doua condiție pentru ca echipa lui Bradley să meargă în semifinale.

21 iunie 2009 s-a transformat, astfel, într-o seară decisivă pentru reprezentativa SUA. Conștienți de acest lucru, americanii au înscris după doar 21 de minute prin Charles Davies. În cealaltă partidă era 0-0, scor care îi trimitea pe italieni în careul de ași. Către finalul primei reprize, însă, sud-americanii s-au trezit. Luis Fabiano a reușit o dublă în doar șase minute, iar apoi, Andrea Dossena și-a dat un autogol. Elevii lui Bradley au intrat la cabine cu un avantaj de un singur gol, dar aveau în față încă 45 de minute. De asemenea, atâta timp cât italienii nu reușeau să marcheze în poarta Braziliei, yankeii depindeau doar de ei. Și s-a făcut 2-0, autor fiind Michael Bradley. Pe un stadion cuprins de zgomotul vuvuzelelor, campioana Americii de Nord a continuat să atace, iar efortul i-a fost răsplătit. Clint Dempsey, cu o lovitură de cap, a stabilit scorul final și americanii erau în semifinalele Cupei Confederațiilor.

”FURIA ROJA”, OPRITĂ DE SUA DIN DRUMUL SPRE FINALĂ

De ce s-au temut mai mult, nu au scăpat. Adversara era chiar Spania, care părea să aibă toate atuurile pentru a se califica în ultimul act. Era deținătoarea titlului european, câștigase toate meciurile din grupă fără să ia gol (5-0 cu Noua Zeelandă, 1-0 cu Irak și 2-0 cu Africa de Sud), iar ultima înfrângere venise chiar împotriva României (0-1). Se întâmpla pe 15 noiembrie 2016, într-un amical disputat la Cadiz. Golul victoriei a venit atunci din gheata lui Ciprian Marica. Deci, elevii lui Bob Bradley aveau o misiune cu adevărat dificilă. Și totuși, seara de 24 iunie 2009 a adus multe surprize.

În minutul 27, după o pasă venită de la Clint Dempsey, tânărul Jozy Altidore a tras puternic la poarta apărată de Iker Casillas. Mingea l-a atins și pe goalkeeperul Spaniei, dar în cele din urmă s-a oprit în plasă. Campioana Europei a avut o șansă de 1-1 prin David Villa, dar intervenția lui Tim Howard i-a menținut pe americani în avantaj. Yankeii nu s-au mulțumit cu atât, iar în minutul 74 le-au dat lovitura de grație granzilor de pe Bătrânul Continent. Clint Dempsey, în urma unei pase a decarului Landon Donovan, i-a făcut simpli spectatori pe Gerard Pique, Capdevila sau Puyol. Statele Unite câștigau, astfel, cu 2-0 și deveneau marea surpriză a competiției. După un start dezastruos, datorită înfrângerilor cu Italia și Brazilia, echipa lui Bradley era acum la un singur pas de trofeu. În finală a picat tot cu Brazilia, selecționată pe care a mai întâlnit-o și în grupă.

CELE 45 DE MINUTE DE VIS CU BRAZILIA

Brazilia a prins pe ultima sută de metri finala de la Johannesburg. Africa de Sud rezistase 88 de minute și doar golul lui Dani Alves i-a scăpat pe sud-americani de emoțiile reprizelor de prelungire. Yankeii aveau, prin urmare, toate motivele ca să fie optimiști. Ba mai mult, finala au început-o perfect. Spector a centrat în careu către Dempsey, iar acesta a reluat direct în poarta lui Julio Cesar. Replica Braziliei a fost pe măsură, cu trei mari ocazii. Scorul a rămas, însă, 1-0. Howard a respins toate mingile expediate de sud-americani.

A urmat minutul 27 și poate cel mai frumos contraatac din istoria acestei competiții. Donovan i-a pasat lui Davies, acesta i-a trimis din nou lui Landon, iar numărul 10 al Statelor Unite l-a învins pe goalkeeperul lui Inter Milano.

“Noi am încercat să obținem ceva sau măcar să vedem ce se întâmplă acolo. Ok, a fost rezultatul cu Spania. Dar când joci cu Brazilia și ai 2-0, trebuie să te gândești la tine însuți. Când acest vulcan va erupe, știi că îl poți ține pe loc.” Tim Howard, portar SUA

Cu un avantaj confortabil la pauză, americanii erau la doar 45 de minute de o performanță uriașă. Medalia de bronz la Cupa Mondială din 1930 era cel mai mare rezultat înregistrat la un turneu internațional. Cea mai titrată echipă a lumii nu voia nici ea să plece cu mâna goală și a început a doua repriză în forță. Luis Fabiano a redus din diferență la doar câteva secunde de la reluare. În minutul 59, Kaka a reluat cu capul, dar arbitrul nu a văzut că mingea respinsă de Howard depășise linia porții. Până la urmă, Brazilia a înscris și golul egalizator prin același Luis Fabiano. Selecționata lui Bob Bradley devenise, astfel, doar o umbră a formației care a dominat prima repriză. Profitând de aceste momente de slăbiciune, jucătorii lui Carlos Dunga au forțat golul de 3-2, lucru pe care l-au și reușit. La capătul unui corner, jucătorul care luase titlul mondial în 2002, Lucio, a trimis mingea cu capul direct în poarta lui Howard.

Brazilia ridica marele trofeu, în timp ce Statele Unite se mulțumeau doar cu medaliile de argint. Povestea echipei lui Bob Bradley rămâne, totuși, o dovadă că ”visurile se pot împlini dacă te lupți pentru ele”. Iar Donovan, Howard, Altidore și ceilalți coechipieri au fost mai aproape ca niciodată. La doar 45 de minute distanță.

Foto: thespoiler.co.uk

Articolul este semnat de prietenul Robert Popa, jurnalist Look TV și blogger pe Pdsport.ro

#SharingIsCaring
Written by Casian
Numele meu este Casian Șoneriu. Sunt blogger, jurnalist online și om foarte pasionat de marketing și fotbal. Scriu pe blog despre principalele mele pasiuni și când am ocazia nu ezit să o fac chiar în același articol.

Leave a Comment




Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.