Nu poți să-l refuzi pe Casian. Dacă îl cunoști, știi deja asta. Bine, Casian nu e omul care se roagă. Când cere ceva, el pretinde. Are ceva din autoritatea fiscului, te face să înțelegi că trebuie să-ți plătești taxele. Dacă nu, ai pus-o. „Orice vrei tu!”, a spus Casian când m-a invitat să scriu pe blogul lui. V-am spus, e ca fiscul: „Ai timp tot anul să plătești”. Îți lasă impresia că, de fapt, ai de ales. Dar nu ai.

Casian e tipul mișto (el nu zice „mișto”, el zice „fain”) care a intrat în redacția de sport de la PRO TV în vară când Mediașul încă avea șanse la play-off. Dacă se grăbea măcar puțin făcea pasul la 18 ani. Nu mai are rost să spun că e din Mediaș (fain, mișto, mișto, fain, ați prins ideea…), iar când el a spus asta în redacție s-a ales și cu poreclă. I-am zis toți „Gaz Metan”. Noi i-am zis așa ca să-l tachinăm, să se supere, dar nu ne-a ieșit. Lui i-a plăcut.

Bineînțeles că ne-am luat și de vârsta lui, că era prea tânăr. E atitudinea fatalistă a celor mai mari, cei care, inconștient, vor să obțină două chestii. Una: să aibă un avantaj față de tine din start, un fel de rasism al vârstei, pentru că te consideră inferior și nu poți contraataca la asta.

„ – Câți ani ai?

– 19!

– 36! 36-19, te-am bătut.

Acum vă dați seama cât de penibil e?

A doua chestie e, de fapt, foamea vârstei. În realitate, fiecare își dorește să fie mai tânăr. (Măcar la fel de tânăr cum era Casian acolo, printre noi). Și pentru o secundă, încerci să te cobori la vârsta lui Casian. Dar nici asta nu are sens. Știți discuțiile între cei care se cunosc în holurile spitalelor și văd bolile lor ca un palmares numai bun cu care să se laude.

„Am diabet!”

„A, da? Eu sunt și cu inima!”

De fapt, sunt toți cu capul.

Deci eram toți cu capul, dar nu e numai asta. Practic, noi remarcam că băiatul ăsta de la Mediaș avea apucături de jurnalist. E de bine. Și abia făcuse 19 ani. El, cumva, contrazicea concepțiile, mai bine spus clișeele despre „tineretul din ziua de azi, că toți sunt bătuți în cap, superficiali și tot așa”. Ne plăcea de el, păcat că a stat atât de puțin acolo.

Eu cred în tineretul din ziua de azi, ca să nu zic mai mult, chiar că mă bazez pe el. Și uite, acum află și Casian subiectul despre care vorbim. („Scrii ce vrei: Despre o zi în redacție, despre fotbal, ce vrei!”). Tineretul.

Despre tineret scriu. Casian a nimerit printre noi în perioada în care naționala de tineret a făcut România să vibreze. Nu e nicio exagerare. Când se adună 15.000 de oameni meci de meci pe stadion înseamnă că se întâmplă ceva. Și că s-a schimbat ceva. Până acum lumea nu era atât de apropiată de naționalele de tineret, nici nu știai atât de mulți jucători de la tineret și sub nicio formă nu se uita atât de multă lume la meciurile lor. Stadion + TV.

Soarta a făcut să comentez toate meciurile naționalei de tineret de la momentul în care a venit Rădoi selecționer. Pe primul, să fiu sincer până la capăt, nu mi l-am dorit. Era în același timp cu România – Muntenegru de la seniori. Iubesc naționala, îmi place Contra și îmi plăcea cum a transformat el naționala preluată de la Daum. Și voiam să văd debutul în Nations League. Dar a fost cel mai emoționant meci din viața mea la microfon. La Portugalia – România mă refer. 1-0, 2-0, apoi eliminările lui Nedelcearu și Andrei Ivan. Finalul acela de meci aproape m-a gâtuit. Se și simte pe înregistrare ( click AICI ) aveam un nod în gât când arbitrul a dat penalty pentru portughezi în minutul 90+8 și încă unul înainte de execuție.

A fost un penalty dat ușor, prea ușor. Date fiind circumstanțele meciului, momentului, nu ai cum să dai penalty la acel fault al lui Boboc (ce nume era mai potrivit pentru momentul în care a înflorit naționala de tineret?). Am avut câteva secunde de frustrare, dar au fost doar câteva secunde. Nu am vrut să fiu plângăcios în direct, cum din nefericire s-a întâmplat de atâtea ori în jurul echipelor românești – naționale sau de club.

Personal trăisem în primăvara drama naționalei sub-19 (mai aproape de vârsta lui Casian), când Moruțan a dat gol în meciul decisiv, de bucurie și-a dat tricoul jos, a fost eliminat și România a ratat calificarea în minutul 90+3. Dar NU AM VRUT ca istoria să se repete și cu Portugalia. Și nu am vrut să mă plâng de arbitraj. Să fim realiști, a fost un arbitru care a dat afară doi jucători români, a prelungit meciul cu 9 minute și a dat penalty când expirau cele 9 minute. E clar cu ce sânge a fluierat. (Băi, 9 minute!!).

Insist, am zis să fac ce ține de mine. Să transmit speranță. Să nu fim plângăcioși! Să arătăm demn, a luptători. „Sunt români care se uită la meci. Hai să se concentreze toți! Să se roage toți, să sufle în minge, să facă ce or face, dar să apărăm penalty-ul ăsta!”, astea erau gândurile mele. În imagine apare Radu, portarul. Nu se uita la minge, se uita în pământ, se concentra. Apărase fantastic până atunci, dar totul ar fi fost degeaba dacă Portugalia egala. Faceți calculele și acum! La scor egal, România nu mai câștiga grupa. Dar poate nu mai câștiga nici celelalte meciuri, nu se mai făcea acea emulație. Eu spun că momentul zero al Generației lui Ionuț Radu, George Pușcaș, Ianis Hagi, Denis Man, Florinel Coman a fost atunci în minutul 90+10 (atunci s-a bătut penalty-ul) al meciului din Portugalia.

Atunci i-am mai cerut lui Radu ceva. În direct. Să apere acel penalty. Să facă generația să rodească. Și… apără Radu! A apărat! Știam că se poate, pe cuvânt, simțeam că se poate. Brusc am simțit nevoia să îi mulțumesc. Spontan, mi-a ieșit expresia „Apără Radu! Radu cel Mare, Radu cel Frumos!”

Peste câteva zile eram lângă Radu, la Ovidiu, după victoria cu Bosnia. Când a aflat că eu sunt cel care am comentat meciul cu Portugalia m-a îmbrățișat și mi-a spus că are o nouă poreclă, că a fost trecut de colegi în telefon „Radu cel Mare” și „Radu cel Frumos”. M-a bucurat reacția lui și m-a încântat felul în care vorbea, felul în care se purta.

Apoi am mers cu naționala de tineret și în alte orașe din țară. Mi-am stricat vocea la golul lui Ianis Hagi, din corner la Ovidiu. Mi-am refăcut-o la golul lui Ianis de la Ploiești, cel de la distanță, din lovitură liberă. Am urlat alături de Andrei Rădulescu la Cluj când ne-am dat seama că România nu mai poate rata calificarea după victoria cu Țara Galilor. Am cântat „Notti magicheee” alături de Ion Alexandru la Ploiești după calificarea matematică.

Am văzut niște băieți minunați, diferiți parcă de clasa fotbaliștilor din ultimii ani. Cel mai mult mi-a plăcut la ei mentalitatea de învingători. Nu mai erau  jucătorii care plecau la un meci „să nu ne facem de râs”. Mulți sunt crescuți la cluburi de afară, alții sunt titulari la echipe importante, în Liga I. Nu au complexe. Așa se explică și declarațiile lor tupeiste că vor să câștige campionatul european, deși sunt în grupă cu primele două favorite din turneu: Anglia și Franța.

Eu cred în ei, cred în ai mei. Cred în tineri. Cred în cei care cred în ei. Cred în tinerii care își propun lucruri mari. Cred în rebeli. Așa că închei cu BUG Mafia, două versuri din România, piesa pe care intra Doroftei în ring: „Îmi dau speranță copiii, mulțumesc lui Dumnezeu / Fără puștanii care râd zi de zi ar fi mai greu”.


Minunăția asta de articol e scrisă de Bogdan Hofbauer, sau Hoffi, colegul de la PRO TV care are tot timpul o metodă prin care să-ți facă ziua mai bună. De puțin timp s-a apucat de blogging la modul ăla ”super profi” și îl găsești pe Hoffline.ro, dar și pe Facebook și Instagram. 🙂 

 

Written by Casian
Numele meu este Casian Șoneriu. Sunt blogger, jurnalist online și om foarte pasionat de marketing și fotbal. Scriu pe blog despre principalele mele pasiuni și când am ocazia nu ezit să o fac chiar în același articol.

Leave a Comment

Scrie ceva

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.