Scriu pe blogul ăsta de aproape 3 ani și ați văzut aici articole cu și despre jurnaliști PRO TV sau Digi Sport. Articole despre echipe de tradiție și fotbaliști care au făcut ceva în fotbalul din România. Știți că nu ratez vreo ocazie de a cunoaște o persoană nouă, iar pe Robert nici nu l-am văzut face to face până acum, dar am fost inspirat de povestea lui. E tânăr, muncitor și știe ce vrea. Mi-a apreciat un articol și peste câteva zile am dat de el pe un grup despre fotbalul din Mediaș. Populariza un articol cu Răzvan Pleșca și după ce am citit articolul am realizat că trebuie să mă bag cumva în seamă cu el și să-l invit să scrie despre jurnalism. Unde altundeva dacă nu pe casiansoneriu.ro.

Și iată ce a ieșit… 🙂

”De ce presa?”, este o întrebare pe care am primit-o de multe ori în ultimii ani și pe care, foarte probabil, o voi mai primi. Aș minți dacă aș spune că toți oamenii cu care interacționez, inclusiv membri din familia mea, m-au încurajat să o iau pe acest drum. Însă asta mi-am dorit să fac.

Încă de la 17 ani, când eram în clasa a 10-a, am știut că meseria de ziarist mi se potrivește cel mai bine. Obișnuiam să dezbat tot felul de subiecte cu colegii, chiar dacă nu întoteauna erau interesați de ceea ce aveam de zis. Îmi plăcea să îmi pun imaginația la încercare, dovadă că mă descurcam destul de bine la esee și compuneri. Aici a avut, însă, o mare contribuție și profesorul de română din clasa a 12-a, care mi-a spus că ”uneori devii superficial și e păcat”. Iar asta mi-a deschis ochii. Din acel moment, am încercat să dau tot ce am mai bun din mine.

Pentru că presa abordează mai multe domenii, eu am ales sportul. De ce? Pentru că încă de la 14 ani mi-a plăcut să citesc presa sportivă, să cunosc poveștile celor care și-au dedicat viața sportului. De multe ori mi-a plăcut să compar viața cu sportul, pentru că fiecare moment al ei reprezintă o competiție. De altfel, principala valoare pe care am descoperit-o în sport este că ”oricine poate reuși în viață, dacă luptă pentru visele sale”. Hagi, Dobrin, Mircea Lucescu, Nadia Comăneci, Ghiță Mureșan, Cristina Neagu sunt doar câteva exemple la nivel național. Pe plan internațional, i-aș aminti pe Maradona, Pele, Ronaldinho, Messi, Michael Jordan, Usain Bolt, Muhammad Ali sau Rocky Marciano. Desigur, îmi vin în minte mai multe nume, dar nu aș vrea să lungesc prea mult povestea.

Și m-am înscris la Facultatea de Jurnalism din Cluj. După cum am zis și mai sus, am știut încă din clasa a 10-a că mi se potrivește. Și așa a fost. ”În viață, este important să faci ceea ce îți place. Altfel, e nașpa”, a spus un profesor din facultate la cursul festiv. Tot el, dar în primul an de facultate, a mai zis că ”atunci când urmărești un material vizual, este important să rămâi cu ceva”. Dumnealui preda jurnalism TV. Și așa este. Un material media trebuie să dea cititorului șansa de a învăța ceva. Fie că e vorba de un lucru pozitiv sau negativ.

Am lucrat și în presa scrisă, și pe radio, iar acum în cea de televiziune. Primele experiențe au fost, desigur, la facultate. Apoi am mers în practică. Am făcut patru stagii la postul local, Radio Renașterea. Am avut multe de învățat și acolo. Chiar dacă era un post de nișă, principalele subiecte fiind cele religioase, erau abordate și știri sociale. Am învățat să scriu știrile cât mai scurt, dar la subiect. Pentru că materialul poate fi doar auzit, prin ceea ce spuneam trebuia să construiesc o imagine în mintea ascultătorului. Apoi am început să merg pe teren. Am interacționat cu oameni obișnuiți. Îmi amintesc de un reportaj făcut pe 24 ianuarie 2015, când s-au serbat 156 ani de la Unirea Moldovei cu Țara Românească. Am înregistrat cântecele de acolo, pentru a ilustra atmosfera. Apoi am făcut interviuri scurte cu oamenii care au urmărit ceremonia. Reportajul poate fi ascultat AICI. (https://www.youtube.com/watch?v=PrqKSqeSrno)

Tot în 2015, dar pe 10 mai, am făcut un reportaj despre ziua Regalității. A fost prima dată când s-a serbat această zi, după 1947. Țin minte că am intervievat un om trecut de 80 ani, care a prins-o. Apoi am vorbit cu un copil, care l-a cunoscut chiar pe Regele Mihai. Materialul poate fi ascultat oricând AICI. (https://www.youtube.com/watch?v=qI4__L4EHXU)

În 2016, am avut prima colaborare cu un ziar. Am scris două luni la cotidianul Presa Locală. Acolo mi-am perfecționat scrisul, am abordat atât sportul, dar și politica. Tot de acolo am obținut prima acreditare la un eveniment sportiv, amicalul România-Spania 0-0, jucat în 2016 pe Cluj Arena. Bucuria de a vedea naționala pe viu și într-un meci deținătoarea titlului european la acel moment e greu de descris în cuvinte. Am rămas, însă, și cu un gust amar: ”E prea devreme să ne gândim la meciul cu Franța”, mi-a răspuns Anghel Iordănescu la o întrebare, după amicalul cu ibericii. Și ceea ce s-a întâmplat la duelul cu ”Cocoșii galici”, în partida de deschidere a Europeanului din 2016, a fost cu atât mai neplăcut. 1-2, golul decisiv fiind primit pe final, dintr-o execuție superbă a lui Dimitri Payet. A urmat remiza cu Elveția, deși România a deschis scorul prin Stancu și, nu în ultimul rând, înfrângerea de tristă amintire cu Albania. Sadiku, un nume predestinat, așa s-a numit cel care a marcat unicul gol al meciului. Dacă ar fi să dau un răspuns la replica lui Anghel Iordănescu, aș spune că ”prea devreme a plecat România de la acel turneu”.

În iulie 2016, după ce am trimis un CV, am fost chemat la cotidianul Ziua de Cluj pentru un interviu. Am fost sunat la doar 50 de minute de la trimiterea CV-ului. Și, după trei săptămâni de probă, am fost angajat. Aici mi-am dezvoltat și mai mult scrisul, pentru că m-am ocupat doar de sport. În fiecare zi scanam presa locală și națională. Abordam orice subiect din Cluj sau care se lega de Cluj. Știri, avancronici, cronici de meci, interviuri.

Interviurile mi-au plăcut cel mai mult, pentru că aveam ocazia de a afla cum se desfășoară viața unui sportiv chiar de la el. Și erau materiale exclusive. Când ai și conținut propriu, crești în valoare. Începi să câștigi respect în această breaslă. Și ai mai multe șanse să devii cunoscut. Am făcut atât de multe interviuri în doi ani că e greu să spun care sunt cele mai bune. Dar mă voi rezuma la cele cu Billel Omrani, Gabriel Giurgiu, Antonio Semedo, Rică Răducanu, Max Nicu, Antoniu Opriș, Cosmin Tilincă, Ionuț Rada, Ciprian Deac, Vlad Moldoveanu sau Gabriel Machado. Și multe altele, desigur.

Am scris mii de articole la Ziua de Cluj. Mă simt onorat că am făcut parte din redacția unuia dintre cele mai importante ziare din orașul unde locuiesc. Cât am lucrat aici, am colaborat și la postul de radio Realitatea FM Cluj, care face parte din același trust. Dar în ianuarie 2018, după un an și șase luni, am simțit că a venit momentul pentru o nouă provocare. Timp de o lună am scris la Gazeta Sporturilor, axându-mă pe subiecte din fotbalul internațional. Erau alte exigențe, comparativ cu ziarele din Cluj. Dar a fost experiență care mi-a prins bine. Din 23 ianuarie 2018, am început să lucrez la Look TV. Multă vreme mi-am dorit să lucrez în televiziune, iar acum îmi văd visul cu ochii. Realizez de luni până vineri un jurnal, dar merg și pe teren la diferite evenimente. Colegii au fost surprinși că nu am avut nicio emoție atunci când am vorbit în fața camerei. Chiar și eu sunt puțin surprins. Totuși, fac această meserie de doi ani și am învățat să îmi controlez emoțiile.

Știrile de TV sunt un pic diferite, față de cele din presa scrisă. Trebuie să aibă doar esențialul și se intră direct în subiect. În presa scrisă, în schimb, se face întotdeauna o introducere și nu se spune toată informația în titlu. În TV, nu se poate. Pentru că prea multe detalii pot plictisi telespectatorul, iar acesta poate oricând să schimbe canalul. Știrea trebuie scrisă corect, înregistrată, montată și verificată. Pare simplu, dar dacă nu sunt respectate aceste patru reguli, sunt toate șansele ca materialul să nu fie de calitate.

Jurnalismul nu e o joacă și nici o meserie ca oricare alta. Cere multă muncă, cere talent, cere sacrificii, responsabilitate și, cel mai important, muncă în echipă. Fără comunicare, e imposibil să practici această meserie. Am interacționat cu foarte mulți oameni în acești ani. Unii mi-au lăsat o impresie plăcută, alții mai puțin plăcută. Nu de puține ori mi s-a închis telefonul în nas. Dar eu am continuat să îmi fac meseria. Pentru că o persoană publică e datoare să ofere informații, atunci când acestea sunt de interes public. E foarte important să avem un comportament civilizat, chiar dacă nu toți oamenii se ridică la nivelul așteptărilor noastre. Eu am pățit-o de atâtea ori, atât în meseria asta, cât și în afara ei. Nu toți cei pe care îi cunosc m-au încurajat să o iau pe acest drum, unii nici măcar nu vedeau cu ochi buni meseria mea.

Ca orice ziarist, primesc atât laude, cât și critici. Și în viața reală, și în mediul online. În ceea ce privește laudele, încerc să rămân cu picioarele pe pământ. Accept critica, pentru că nu e bine să existe mereu aceeași opinii. Dar critica trebuie făcută prin argumente, prin dezbatere, nicidecum prin insulte.

Nu pot spune că m-am îmbogățit material din această meserie, dar am făcut-o spiritual. Am aflat și continui să descopăr lucruri noi. Învăț din propriile greșeli, dar și a celor din jur. Cunosc oameni noi, simt că munca mea nu e în zadar. Pentru mine, jurnalismul e viața mea.

Robert Popa (24 ani) – reporter Look TV și redactor la site-ul Povești din Sport

PS: Las aici câteva dintre interviurile realizate de Robert. Merită citite! 😀 

Written by Casian
Numele meu este Casian Șoneriu. Sunt blogger, jurnalist online și om foarte pasionat de marketing și fotbal. Scriu pe blog despre principalele mele pasiuni și când am ocazia nu ezit să o fac chiar în același articol.

Leave a Comment

Scrie ceva